Ma numesc Prelipcean, provin din Horodnic si va salut

Am zis eu ca e vremea sa-mi caut radacinile, neamurile, asa ca fiind la doar 45 de kilometri de Arad, va invit la un pahar de vorba ( sau de bere, vin, un gratar la umbra nucului din gradina ), sa ne cunoastem si sa reintregim neamul nostru de “Prelipceni” stramutati din Horodnic. Iata mai jos o parte din romanul “Drumuri si popasuri” scris de Dimitrie Prelipcean, tatal meu.

Ma numesc Prelipcean, provin din Horodnic si va salut – Drumuri si popasuri

Uncheşul Ion, mîndrul flăcău de altădată este şi el vechi pensionar, cu îndeletniciri restrînse. Omul aparent impasibil, pe care nu-l poate tulbura nimic :

– ,,Unchiule, vaca matale a scăpat în trifoi şi a crăpat adineori!’’.

– Apăi dă, na, ce să-i faci? Aşa-i!’’. Şi nu-i trădează emoţia, decît poate mişcarea moale cu care scoate de sub brîu pachetul de ţigări.

– ,,Unchiule, ai aflat că lozul cela, pe care l-ai cumpărat săptămîna trecută de la cooperativă, e cîştigător? O mie de lei!!’’

– ,,Apăi dă, na, ce să-i faci? Aşa-i!’’ Şi impasibil, îşi afundă ţigara în ţigaretul de cireş pe jumătate pîrlit. Iar cînd după mulţi ani, reîntălnindu-l, l-am întrebat de sănătate, a răspuns:

– ,,Apăi eu, dă, na, ce să fac? Ca chestie, bine, mulţumim de întrebare. ,,Ca chestie’’ este o achiziţie la vocabularul său încă din tinereţe, şi expresia e plasată frecvent şi unde te aştepţi mai puţin, continuă el, iaca, baba asta a me, mătuş-ta Ispavia, s-o ticăloşit rău’’.

  Mi-am propus, cînd am început să înşir aceste rînduri, să dau conţinutului un caracter auto-biografic. Mi-am propus ca în înlănţuirea aducerilor aminte să nu exagerez nimic într-un sens sau altul, pentru a nu altera cu bună ştiinţă culoarea imaginilor ce şi le va forma cel ce va rămîne în posesia paginilor după ce voi lua drumul inevitabil al ascendenţilor. Scriu din dorinţa de a tergiversa o clipă aşternerea uitării asupra-mi, de a mai dăinui în memoria urmaşilor (şi numai în a lor), de a-mi uşura prin aceste mărturisiri regretul iminenţei saltului în imensitatea neantului, pentru a diminua în măsura posibilului teama apropierii de obştescul exod, recurgînd la auto-amăgire.

Daca va doriti povestirea “A fost odata” tiparita deja – mai am 7 sau 8 exemplare! Doar treceti pe la noi sa o luati, impreuna cu o imbratisare din partea mea.